Revista in Petshop-uri

Revista Aquarium Terrarium poate fi gasita si in petshop-uri

Reviste

Parteneri

Newsletter


Facebook

Pesti de apa dulce

Un killi strălucitor şi uşor de crescut - Fundulopanchax gardneri

Peştii killi sunt pasăre rară în comerţul de specialitate, sunt delicaţi şi feroce şi îşi petrec cea mai mare parte a timpului ascunşi printre plante. Afirmaţia aceasta nu este tocmai adevărată cercetările recente reuşind să demonstreze, de fapt, contrariul.

Fundulopanchax gardneri nu duce lipsă de calităţi: cu un colorit strălucitor, acesta se numără printre speciile de apă dulce cele mai frumoase, este puţin timid, se deplasează în tot acvariul, creşterea lui este uşoară şi îl putem găsi ocazional în comerţ. Este aşadar specia ideală pentru a debuta cu peşti killi şi chiar cu peşti ovipari.

Puţină istorie

Fundulopanchax (apelativ provenind din asocierea cuvintelor “fundulus” şi “panchax”), denumire folosită în anii 30, a fost mai întâi abandonată în favoarea denumirii de Aphyosemion, apoi a fost separată în 1981, iar ulterior ridicată la rang de gen. Specia gardneri a fost descrisă în 1911 de către Boulenger, în onoarea colecţionarului său, căpitanul R.D.Gardner.

În mediu natural

Gardneri trăieşte în Africa de Vest, din Nigeria până în Camerun, în râuri şi ape stătătoare, în zonele împădurite dar şi în savană. În aceşti biotopi, apa este dulce şi uşor acidă. Temperatura variază în funcţie de zonă, de la 20 de grade până la 30 grade Celsius, cel mai adesea încadrându-se între 22-25 de grade Celsius. Fundulopanchax spp. trăiesc printre frunzele moarte care tronează pe fundul apei sau în desişul rădăcinilor ori al plantelor acvatice (Anubias spp., Crinum natans, Bolbitis heudelotii, Nymphea lotus).Aceştia coabitează deseori cu alţi killi: Aphyosemion bivitatum, Procatopus similis sau Procatopus aberrans, sau cu ciclide din genul Pelvicachromis, barbuşi sau tetra.
Cu corpul cilindric sau cu capul mare, killi măsoară în jur de 6 cm, dar cei mai mari indivizi ating chiar 8 cm. Coloritul masculilor este electrizant: puncte roşii strălucesc pe flancurile de culoare albastră sau verde metalizat. Benzi roşii şi galbene mărginesc înotătoarele impare. Înotătoarea caudală dezvoltă prelungiri, în special la indivizii mai în vârstă. Femelele, de talie mai mică, sunt mai terne arborând eventual câteva puncte roşii, pe un fond gri. 
În funcţie de zonă, peştii prezintă diferenţe de colorit şi de formă. Gardneri din acelaşi râu păstrează deci aceleaşi caracteristici pe care, în general, iubitorii acestei specii încearcă să le păstreze. De aceea, cresc aceşti peşti fără a amesteca tulpinile şi le difuzează, de obicei, cu numele populaţiei: numele localităţii sau al râului de unde peştii au fost colectaţi de alţi amatori pasionaţi. 
De asemenea, în sânul aceleiaşi populaţii pot coexista peşti gardneri cu colorit diferit, de exemplu, cu extremităţi, fie albastre, fie galbene, pe care le numim “faze”.
În fine, pe baza acestor diferenţe morfologice, au fost descrise subspeciile. Ariile lor de răspândire sunt mai mult sau mai puţin distincte, iar ihtiologii nu se pun în totalitate de acord asupra validităţii acestor subspecii. Aşa că statutul şi deci numele lor ar putea fi, pe viitor, modificat.
Această diversitate din sânul aceleiaşi specii, la care se adaugă dorinţa de a conserva aceşti peşti aşa cum sunt ei în natură, se află la originea denumirilor lungi folosite de amatori. Astfel, Fundulopanchax gardneri clauseni Akuré albastru înseamnă de fapt “genul Fundulopanchax, specia gardneri, subspecia clauseni, populaţia Akuré, faza albastră”.
Fără pretenţii

Gardneri poate fi menţinut într-un bazin clasic, sau într-un acvariu de tip olandez, cu o lumină intensă şi un sol nutritiv ce permite cultivarea unei mari varietăţi de plante. Această specie nu este prea pretenţioasă: o cuvă de 10 litri poate găzdui un cuplu sau un trio (un mascul şi două femele). Mai multe cupluri vor coabita într-un bazin mai spaţios. În toate cazurile, se stabileşte o ierarhie în sânul grupului, în fruntea căreia tronează marele mascul. Dacă, dimpotrivă, sunt introduşi doi masculi care nu au crescut împreună, aceştia se vor înfrunta negreşit. Parada lor de intimidare reprezintă un adevărat spectacol, care merită să fie văzut! Lupta se încheie cu fuga celui învins. Femelele, atunci când nu sunt dispuse pentru pontă, trebuie să se sustragă şi ele veleităţilor de reproducători ale masculilor. De aceea, trebuie amenajate numeroase ascunzişuri în acvariu: rădăcini, pietre etc.  Decorul poate fi completat cu plante care nu solocită un sol nutritiv bogat, cum ar fi: muşchi de Java, Anubias spp., Microsorum pteropus...Iluminatul este slab. Uneori, el este redus la câteva tuburi horticole fixate pe plafonul bazinului de creştere. Plantele plutitoare sau înotătoare, precum Ceratophyllum spp., Ceratopteris spp., Najas spp. sau Salvinia spp., sunt mai gurmande în lumină şi necesită fixarea unui tub deasupra bazinului.
Apa ar trebui să fie mediu dulce (în jur de 10 grade dGH) şi neutră sau uşor acidă (pH 6,5 spre 7,5). În regiunile unde apa de la robinet este mai calcaroasă, trebuie îndoită cu apă osmozată sau cu apă de ploaie. O schimbare a apei, în proporţie de 25% din volumul bazinului la fiecare două săptămâni, este suficientă. 
Un mic filtru cutie, pe bază de rocă vulcanică, permite o filtrare uşoară. Substratul este lăsat fie liber sau fie îmbogăţit cu un strat subţire de rocă puzzolanică sau de nisip de Loara. De asemenea, o mână de turbă fibroasă (pe care o fierbeţi înainte de utilizare) sau de frunze de stejar, vor servi drept adăpost şi va acidula apa. Turba serveşte, de asemenea, ca substrat pentru pontă. Dacă bazinul este menţinut la o temperatură de 20-25 grade Celsius, nu este necesar niciun dispozitiv de încălzire. În schimb, killi nu este un peşte de apă rece, prin urmare, nu tolerează temperaturile scăzute.
De asemenea, killi nu este un peşte de suprafaţă, ocupând în special zonele inferioare sau mediane ale acvariului. Consumă hrană uscată, dar alimentele proaspete sau congelate sunt mai bine acceptate. Viermişorii congelaţi pot servi drept hrană de bază. Toate prăzile vii de genul artemia, drosofile etc., agrementează meniul şi condiţionează, într-un fel, ponta.

Înmulţirea

Înmulţirea are loc în special în apropierea solului. Masculul împinge femela spre un suport, iar ouăle, ce seamănă cu nişte bule translucide cu un diametru de 1,5 mm, sunt expulzate unul câte unul. Gardneri este un killi “semianual”, ceea ce înseamnă că se poate comporta la fel de bine ca un peşte anual dar şi ca un peşte non annual. Iată explicaţia: marea majoritate trăiesc în biotopuri permanente, îşi depun ouăle, care se dezvoltă apoi în apă. Aceşti peşti sunt calificaţi drept non anuali. Alţii trăiesc în ape temporare, sau în regiuni în care alternează perioadele umede cu cele secetoase. Peştii mor în anotimpul secetos, atunci când apa din biotopul lor se evaporă. Ouăle lor suferă atunci o maturaţie în sol şi nu ecolzează decât în momentul în care revin ploile. Aceşti killi anuali, a căror durată de viaţă nu depăşeşte câteva luni, sunt caracterizaţi de un metabolism rapid, de o frenezie reproducătoare şi de o viteză de creştere fenomenală: în câteva luni, peştii devin adulţi şi grăbiţi să-şi perpetueze specia. 
Atunci când perioada de secetă devine indispensabilă ouălor, putem vorbi de anualitate strictă.  Dar atunci când ouăle se pot dezvolta tot atât de bine în apă cât şi “pe secetă”, este vorba despre semianualitate. Este cazul peştilor noştri gardneri: majoritatea populaţiilor sunt semianuale, dar formele originare din Nigeria sunt strict anuale.
Pentru a creşte aceşti din urmă peşti există mai multe metode aflate la îndemâna acvariştilor.

Metoda naturală

Ea constă în a lăsa natura să acţioneze: într-un bazin suficient de generos, bogat plantat, şi în condiţiile în care reproducătorii sunt hrăniţi din abundenţă, ouăle eclozează în acvariu şi o parte dintre alevini nu este devorată de către părinţi. Această metodă este foarte atractivă, dar aleatorie şi puţin productivă; ea nu permite un control asupra populaţiei. Metoda seminaturală, în schimb, constă în prelevarea  alevinilor din bazinul părinţilor, pentru a-i creşte separat, sau în prelevarea părinţilor din bazin, pentru a permite dezvoltarea exemplarelor tinere.

Metoda artificială

Colectând ouăle în acvariu, vom putea controla numărul de alevini pe care va trebui să-l creştem ulterior, ceea ce este o calitate rară la peştii de acvariu. Această metodă necesită utilizarea unui mop. Este un fel de “plantă artificială”, realizată prin rularea, de cincizeci de ori, în jurul unei cărţi, a lânei pure acrilice (care nu putrezeşte), maronie sau verde. Legând firele între ele, pe o faţă a cărţii, şi tăindu-le pe cealaltă faţă, vom obţine un fel de ghem, care va servi drept suport de pontă. Pentru killi care depun la suprafaţă, vom lega mopul la un flotor, dar pentru gardneri putem lăsa liber mopul sau îl putem fixa de o piatră. Peştii îşi vor depune ouăle pe firele de lână, iar mopul va trebui extras periodic din bazin. Scoateţi ponta cu degetele şi plasaţi-o în recipiente de incubaţie, în apă sau fără apă.

Incubaţia în apă

Ouăle vor fi plasate în cutiuţe, pline, cam 1 cm, cu apă similară celei de acvariu.  Dacă ovulul nu a fost fecundat de mascul în timpul cuplării, acesta va mucegăi rapid. După câteva zile, în embrion, vom zări ochii viitorului alevin. Pentru a evita ca aceştia să fie afectaţi de mucegai, vor trebui prelevate regulat ouăle albe şi va trebui schimbată des apa. Eclozarea are loc după 10-20 de zile, în funcţie de temperatură.

Incubaţia fără apă

Termenul este oarecum exagerat fiindcă dezvoltarea ouălor are loc pe turbă, care trebuie să rămână umedă. Materialul folosit de acvarişti este turba fibroasă, mai greu de găsit în comerţ. De aceea, poate fi înlocuită cu turbă moale (turbă “blondă”sau muşchi de turbă) pe care o putem găsi în magazinele cu articole pentru grădinărit, cu condiţia ca aceasta să nu fie tratată. Fibroasă sau moale, turba va trebui fiartă şi clătită înainte de folosire.
Dacă amalgamul de turbă este prezent în bazinul de creştere, vom lăsa peştii să depună, timp de două săptămâni, apoi vom recupera materialul cu ajutorul unei pensete. Turba va fi stoarsă şi păstrată într-o cutie ermetică timp de trei-patru săptămâni. Inconvenientul acestei metode este că nu avem certitudinea în ceea ce priveşte cantitatea de ouă prezente în turbă.
O altă posibilitate: prelevate cu un mop, ouăle sunt depuse pe un pat de turbă moale sau fibroasă, sau pe o placă de turbă compactată (mai rară în comerţ). Turba este menţinută umedă. Această metodă permite nu numai cuantificarea ouălor colectate, dar şi observarea dezvoltării lor. Atunci când alevinul apare complet format (cam după patru săptămâni), vom inunda recipientul. Eclozarea are loc după câteva ore sau câteva zile.
Alevinul măsoară 4 mm la naştere şi acceptă imediat ca hrană nauplii de artemia dar şi viermişori. Creşterea sa este rapidă: la două luni, măsoară 2-3 cm, şi se pot deosebi masculii de femele. Ajunge la maturitate sexuală în trei-cinci luni. Durata sa de viaţă în captivitate este de aproximativ doi ani, uneori trei ani.  
   
 Întreţinere specifică

În prezenţa altor specii într-un acvariu de tip comunitar, gardneri se dovedeşte de multe ori războinic, şi poate roade cozile colocatarilor. De aceea, trebuie să fiţi prudenţi atunci când îi veţi introduce într-un acvariu de ansamblu şi să evitaţi coabitarea cu peşti timizi. Sunt de preferat ciclide  originare din vestul Africii precum Pelvicachromis pulcher.
Deşi îl găsim sporadic în comerţ, numeroase exemplare sunt crescute de acvariştii amatori, membri ai unor asociaţii de specialitate. Ca un exemplu, titlul suprem de campion al Europei în rândul killiofililor a fost decernat în 2001, lui Pascal Polichnowski, crescător renumit şi mare iubitor al acestor peşti. 
De aceea, putem afirma cu toată convingerea că acest fundulopanchax este un peşte atractiv, atât pentru începători, cât şi pentru specialişti!
Inapoi

Parteneri